Bunei, părinţi, copii,unchi, vecini, fiecare în această zi cu siguranţă , din păcate, are pe cineva drag care nu este alături de el. Cineva a cărui memorie trebuie amintită, ale căror fapte trebui spuse şi povestite. Cel puţin în aceste zile, dacă în celelalte nu o facem din diferite motive, sau o facem dar mai rar, aceste zile sunt zilele dedicate lor, blajinilor, care acolo undeva cu trupul acoperit de pamînt si cu sufletul ridicat la cer ne urmăresc cu ochii sau în gînd pe noi. Cei ce mărşăluim prin viaţă gîndindu-ne la ziua de mîine uitînd de a mai gusta din fructul vieţii, Cu siguranţă cei ce ne urmăresc ar dori să ne indrepte, să ne mai dea un sfat, astfel evitînd soarta unui fugar prin viaţă, căci cu siguranţă de sus se vede mai bine. Şi eu la rîndul meu am oameni dragi a căror memorie vreau sa o cinstesc prin aceasta postare, aceste rînduri care cu siguranţă nu au cum să le citească insă ei stiu că eu le simt lipsa. Buneii mei care astăzi i-aş îmbraţişa, i-aş săruta şi le-aş spune ca ii iubesc, pentru că ei sunt acei îngeri, acei roditori a fericirilor mele, ei sunt cei ce mi-au dat aceşti parinţi minunaţi si care la rindul lor mi-au dat naştere mie. Bunicile mele au fost femeile care m-au făcut să iubesc pămîntul, să iubesc roada lui, sa zic rugăciunea de seară, si ele au fost cele care mi-au spus istoria, acea istorie prin care ele au trecut, si acea istorie pe care eu o cred. Pe buneii mei nu am avut ocazia, din păcate să-i cunosc, dat fiind faptul că au incetat din viaţa prea devreme, ca eu sa îi descoper. Mamele parinţilor mei au fost, şi bunei, şi bunici pentru mine, au fost fiinţele care greu pot sa le descriu, pentru ca au fost şi vor rămîne nişte icoane îndurerate ale omenirii, cele care au născut 12 copii, care au hrănit acesti copii din sudoare si din dragostea pentru ei,cu zilele pe cămpul arzător de soare, şi serile in umbra nucului batrin sub licărirea razelor de lună. Unde mai vedem azi această dragoste pentru copii!? pentru rodul acestui pămint!? Au muncit zi de zi pe cîmp pentru cîţiva saci de grîu şi litri de oloi, au îndurat foametea mîncînd cenuşa de la scoarţa copacului amestecata cu apa închipuindu-şi ca este pîine înmuiată în lapte, au ascuns animalele în casă, cu grija că mîine să poată hrăni copiii, ce nu întelegeau ce se întamplă peste deal unde ieşea foc din ţavă, oare în acele momente mai sperau ei la altceva decît la viaţă? Au fost robi propriei vieţi şi propriului destin, sperînd că intr-o zi eu, copil al rodului lor,mă voi bucura de dragostea copiilor lor, adică părinţilor mei, mă voi bucura de umbra nucului ce azi mai poarta grija casei lor,de foşnetul viii ce azi mai dă roadă unui strugure de poamă,de cătelul care stă de veghe şi hamăie a viaţă spre poarta unde toţi s-au dus, şi îi voi cinsti si voi multumi lui Dumnezeu, nepot al acestor sclavi iubitori de pamint, de familie şi de viaţă...
Cu plecăciune al vostru nepot...Vă iubesc...
Cu plecăciune al vostru nepot...Vă iubesc...