Mereu cu ei în gînd...

Bunei, părinţi, copii,unchi, vecini, fiecare în această zi cu siguranţă , din păcate, are pe cineva drag care nu este alături de el. Cineva a cărui memorie trebuie amintită, ale căror fapte trebui spuse şi povestite. Cel puţin în aceste zile, dacă în celelalte nu o facem din diferite motive, sau o facem dar mai rar, aceste zile sunt zilele dedicate lor, blajinilor, care acolo undeva cu trupul acoperit de pamînt si cu sufletul ridicat la cer ne urmăresc cu ochii sau în gînd  pe noi. Cei ce  mărşăluim prin viaţă gîndindu-ne la ziua de mîine uitînd de a mai gusta din fructul vieţii, Cu siguranţă cei ce ne urmăresc ar dori să ne indrepte, să ne mai dea un sfat, astfel evitînd soarta unui  fugar  prin viaţă, căci cu siguranţă de sus se vede mai bine. Şi eu la rîndul meu am oameni dragi a căror memorie vreau sa o cinstesc prin aceasta postare, aceste rînduri care cu siguranţă nu au  cum să le citească insă ei stiu că eu le simt  lipsa. Buneii mei care astăzi i-aş îmbraţişa, i-aş săruta şi le-aş spune ca ii iubesc, pentru că ei sunt acei îngeri, acei roditori a fericirilor mele, ei sunt cei ce mi-au dat aceşti parinţi minunaţi si care la rindul  lor mi-au dat naştere mie. Bunicile mele au fost femeile care m-au făcut să iubesc pămîntul, să iubesc roada lui, sa zic rugăciunea de seară, si ele au fost cele care mi-au spus  istoria, acea istorie prin care ele au trecut, si acea istorie pe care eu o cred. Pe buneii mei  nu am avut ocazia, din păcate să-i cunosc, dat fiind faptul că au incetat din viaţa prea devreme, ca eu sa îi descoper. Mamele parinţilor mei au fost, şi bunei, şi bunici pentru mine, au fost fiinţele care greu pot sa le descriu, pentru ca au fost şi vor rămîne nişte icoane îndurerate ale omenirii, cele care au născut 12 copii, care au hrănit acesti copii din sudoare si din dragostea pentru ei,cu zilele pe cămpul arzător de soare, şi serile in umbra nucului batrin sub licărirea  razelor de lună. Unde mai vedem azi această dragoste pentru copii!? pentru rodul acestui pămint!? Au muncit zi de zi pe cîmp pentru cîţiva saci de grîu şi litri de oloi, au îndurat foametea mîncînd cenuşa de la scoarţa copacului amestecata cu apa închipuindu-şi  ca este pîine înmuiată în lapte, au ascuns animalele în casă, cu grija că mîine să poată hrăni copiii, ce nu întelegeau ce se întamplă peste deal unde ieşea foc din ţavă, oare în acele momente mai sperau ei la altceva decît la viaţă? Au fost robi propriei vieţi şi propriului destin, sperînd că intr-o zi eu, copil al rodului lor,mă voi bucura de dragostea copiilor lor, adică părinţilor mei, mă voi bucura de umbra nucului ce azi  mai poarta grija casei lor,de foşnetul viii ce azi mai dă roadă unui strugure de poamă,de cătelul care stă de veghe şi hamăie a viaţă spre poarta unde toţi s-au dus, şi  îi voi cinsti si voi multumi lui Dumnezeu, nepot al acestor sclavi  iubitori de pamint, de familie şi de viaţă...

 Cu plecăciune al vostru nepot...Vă iubesc...

Cum ne asternem asa si dormim ;)

   
Cam de un an nu prea am aparut pe blog, motivele diverse, insa per ansamblu cred ca cauza a fost o fluctuatie de evenimente continua intr-un interval foarte mic... ca la un pacient care se zbate intre viata si moarte, toti in acele momente se uita la acel aparat unde arata bataile inimii, nu se mai gindesc cum sa isi aranjeze urmatoarea zi. Asa si la mine a fost o perioada in care,  incertitudinea erau acele zig-zagurile care pentru un pacient care se lupta cu viata era o certitudine ca odata aparute pe ecran el isi va continua viata, paradox este ca, pentru mine acea linie dreapta era imaginea pe care o asteptam si nu acele zig-zaguri.Si din pacate in acea perioada nu prea am avut zile in care sa stau sa ma gindesc la altceva in afara de cum  sa reabilitez aceasta incertitudine. Nu  neg ca incertitudinea a fost in viata mea si pina la aceasta perioada, insa totusi acum cred ca a atins virful de pe everest(cred), nu stiu ce ma asteapta pe viitor.A fost o perioada in care am fost  fantoma in fotbal doar din cauza meschinilor care doreau doar sa faca bani, si  vina mi-o asum in totalitate dat fiind faptul ca eu am acceptat conditiile  care sincer sa spun, nu mi-au fost puse in circa dar alternativa nu aveam si nici nu ofereau.Trebuia sa aleg din 2 rele un rau, sa ramin pe loc sau sa accept conditiile care mi-au fost oferite, sigur ca de la inceput ca de obicei toti vorbesc ca iti vor binele, acest lucru este valabil doar in cazul in care conditiile acestor oameni le sunt indeplinite, in rest tu nu contezi. Am acceptat, insa, atunci cand mergi impotriva visurilor tale, impotriva acelor teluri care ti le-ai pus de mic, Dumnezeu te pedepseste, te pune in umbra pentru a medita, asa pot explica acel nenoroc care l-am infruntat in ultimul an. Dar, toti suntem predispusi la caderi , care mai dureroase, care cu mai putine consecinte, important este sa invatam, sa fim statornici pe viata noastra, sa fim curajosi a spune nu la ceea ce crezi tu ca trebuie sa zici nu, sa crezi in tine si sa alegi  ceea ce-ti spune inima ta, si indiferent de toate sa mergi inainte, ceea ce eu  am facut, fac si voi face mereu, indiferent de ce obstacole voi avea de infruntat imi voi urma visurile, pentru ca atit timp cat exista speranta eu voi lupta. Important este sa avem alaturi acei oameni care sa ne fie alaturi , si eu am alaturi acele persoane de care am sustinere maxima. Am scris aici  ceea ce cred eu ca conteaza, sunt multe lucruri care sau intamplat in aceasta perioada,  daca as scrie o carte voi rezerva acestui capitol foarte multe pagini.
     Ceea ce eu am vrut sa evidentiez este ca noi suntem singuri responsabili de ceea ce ni se intampla, noi suntem totodata prietenul si dusmanul nostru propriu, noi singuri sapam groapa si singuri o putem evita. Este nevoie de incredere in noi si sa facem asa cum credem noi ca e corect, pina la urma toti oamenii sunt  egoisti si fiecare se gandeste la ei si la cei apropiati, cat de dur nu ar suna suntem mai rai ca animalele, ele nu au ratiune ceea ce demulte ori pot spune si despre oameni! Traitiva viata asa cum simtiti voi ca ar fi bine,dar nu uitati legile vietii...