Niciodată, niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi...

             "Un cîntec nu-i nimic în lumea asta
              Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci

             Cînd el cu o iluzie nu umple,
             Ghiozdanele copiilor săraci..."

           
  Am visat, visez şi voi continua să visez, pentru ca, visele devin realitate. Am realizat încă odată acest lucru pe data de 5 decembrie 2015, atunci cînd pe scena teatrului "Luceafărul" ,cîntecul şi poezia lui Adrian Păunescu a umplut cu speranţe ghiozdanul copilului sărac...Seara în care s-a oferit căldură, îmbrăţişări, emoţii, lacrimi toate pentru un scop comun de a ajuta pe cel mai trist ca noi, pe Sergiu Feraru şi buneii lui. Deşi sper că nu doar ei singuri au fost "ajutaţi", aceleaşi trăiri cred ca au  avut si majoritatea spectatorilor în urma recitalului pe versurile lui Păunescu. Visul meu a fost de a face tot posibilul ca poeziile lui Păunescu să ajungă pe scena noastră, a basarabenilor pe care el, Paunescu i-a iubit atît de tare şi le-a dedicat atîtea versuri. Poezii cu o încărcătura emoţională profundă pe care doar noi îndeosebi, părinţii,  ce-i trecuţi prin atîtea încercări,  le putem înţelege la maximă întensitate. Poezii despre părinţi, patriotism, dragoste şi despre problema socială. Astfel cum ne îndruma şi marele poet prin cîntec să le dăm speranţe celor mai trişti ca noi şi cu enormă împlinire sufletească am să afirm că acest lucru s-a întîmplat, mai mult sau mai puţin, pe scena teatrului "Luceafărul".


   Ce vreau să vă mai spun  este că de-a lungul  timpului în  care am fost împlicat in organizarea acestui spectacol,  am cunoscut o altă parte a societăţii, partea frumoasă acestui meleag, oamenii de bună  credinţă, oameni de artă, oameni de cultură care au ajutat ca acest eveniment să aibă loc. Au fost mulţi care au pus umărul nemijlocit la acest spectacol, oameni care au fost bucuroşi să acorde o mîina de ajutor, aşa în măsura posibilităţilor, şi am realizat ca noi doar uniţi ca popor şi ca naţiune putem să răzbatem.  Ţin să multumesc participanţilor la acest eveniment, acestor artişti, pentru că ei sunt artişti în adevăratul sens al cuvîntului, cei care  au cîntat şi recitat cu atît suflet pentru a umple cu iluzii viaţa unui tînăr! Nu în ultimul rînd părinţilor care in decembrie mi-au dat naştere,  apărînd pe boltă şi o stea a mea, astfel eu încerc în această lună de decembrie an de an lumina stelei  mele  să se reflecte şi  asupra celor mai trişti ca noi!

                                                               "Şi dacă toate cîntecele noastre
                                                                Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
                                                                Noi pentru cei săraci şi fără şanse
                                                                Suntem mereu datori să facem tot"  (Adrian Păunescu)

Ai nimănui..

 Poezia realitătii dure a acestor timpuri de răscruce a generaţiilor impotente ce vin din urmă, E nevoie de renaştere , de trezire din această ciumă, şi să incercăm să aprindem lumina căci cel mai uşor este să criticăm întunericul!
 La multi ani Moldova!


Vorbeşte lumea ce ,,ştie"
Dar tu ţară ştii mai bine.

Ştefan şi acum se zbate
Ţărişoara lui o îngroapă
Hapsînul ce n-are hotare,
Să ne fure tot în cale.

Care limbă? Care ţară?
Că el Dumnezeu nu are.
Conştiinţă naţională?
Doar în casă nu afară.

Eminescu si Vieru?
NU! noi Puşkin şi Vîsoţki
Şi au început să-i cînte
Pe la noi pe toţi escrocii.

Răsai ! Răsai! cînta odată,
Ion şi Doina , şi tu mama şi tu tată!
Crezînd in noi copii de mîine
Ce-am rămas şi fără pîine.

Doamne, doar la Putna ni-i iertarea
Către al nostru Ştefan Mare
De şi cred c-acea iertare
Stă în a lui Ţepeş sărutare.

Ţară, Tricolor şi Limbă,
Căci la noi mereu se schimbă,
Veţi putea să fiţi vreodată
Căpătîi de zi şi noapte...?

Sa va zic sincer prima oara cand am privit un interviu de al meu cap coada..

 M-i sau adresat intrebari simple insa care m-au facut sa imi aduc aminte de momentele frumoase traite, am vorbit despre asa cum vad eu sincer aceasta viata, aceasta activitate, pentru ca in viata tre sa fim sinceri im primul rind cu noi insine! Doar asa vom putea obtine ceva, din fotbal sau din afara lui!
Chiar daca am vorbit in rusa, si nu foarte corect gramatical, fiind un iubitor de limba romina)
Multumesc pentru intrebarile suporterilor si a fost o experienta frumoasa)

Prea mic

 Prea mic

 Sunt prea mic sa hotărăsc adesea

 Schimbări a aprigii fiinti,

Ce cred ca incă mai plutește

Într-o luntre fără de lopeți

Și dau din mâini și iarăși,

Mai obosesc și iarăși dau,

Încerc să schimb pagînul

Ce apa însăși m-il arată

De știre înghimpă inima

Dar mâinile nu se opresc, 

Înoată parc-a primavară

Deși e totuși iarnă-n veci

Și crapă , crapă luntrea 

Pe zi ce trece ,crapă,

Culoarea se mai schimbă

Iar valurile trec

 Apa e mai rece 

 Dar mîinile tot nu opresc

Să înoate spre-a cea cale

Ce tare ele o cred , o cred?!

Ce-i cu apa? Ce-i cu luntrea? 

Sincer nici nu înteleg

De unde atîtea valuri

Mă tem că n-o sa reusesc

Să ajung plutind în luntre 

 Chiar, fără de lopeți,

Privind eu clar spre stele,

În ciuda valurilor ce trec.

Plutește totusi o ființa,

A dracului de grea de cap

Și nu vrea nici să încapă

Să accepte ceea ce îi dat.

Ce-i cu  apa ? Ce-i cu luntrea? 

Cîte valuri? 

Cred că nu voi mai afla

 Dar mâinile vor inota...

    

    

A fost un vals..dar a ramas doar muzica...

      De ce n-am scris despre ea,  de ce nu m-am impartasit cu totii, de ce nu afisam, de ce nu spuneam la televizor, radio sau de ce nu discutam aprins despre ea cu alti oameni? Sunt intrebari care ea mi le-a pus... Va zic..pentru ca eu o iubeam si nu aveam nevoie de confirmarea nimanui a acelor sentimente pe care EU le aveam, iubeam nu pentru altii, iubeam nu din motivul sa demonstrez ca pot iubi, eu nu sunt dator fata de nimeni sa demonstrez  iubirea mea, cu exceptia ei!Nu aratam pentru ca ea era alaturi si altceva nu conta pentru mine, dar pentru altii nici atit nu conta, pentru ca sa vorbesc nu e dorinta mea, sa iubesc am vrut! Iubirea este un sentiment (din punctul meu de vedere)  ce nu se discuta cu altii este ceea ce simt doi oameni unul catre celalalt.. este acel sentiment in care daca intrebi pentru ce iubesti?! tu zici...nu stiu...dar.. o iubesc....!!! O respecti pentru calitati si pentru ceea ce face..dar iubesti fiindca... iubesti! A fost frumos dar sa terminat trist, ca orice poveste de dragoste! Am avut de toate si bune si rele, dar am iubit si asta a contat cel mai mult pentru mine!   Sa va zic de ce si cand se termina o poveste de dragoste intre doi oameni? Normal ar fi sa zic ca atunci cand sentimentele dispar. Dar ele niciodata nu pot sa dispara atit timp cat acele sentimente sunt alimentate cu fapte , incredere,  respect si  rabdare. Odata ce dispar aceste lucruri dispare nu iubirea dintre cei doi...dispare acel spatiu, acea plapuma, acea fina plapuma de matase care incalzeste si care mentine  caldura acestui cuplu..si acea plapuma se dezveleste cu cat nu crezi in ceea ce ai dedesubt...si permit curenti de dinafara, si cred in  parerea oamenilor care habar nu au ce intradevar se intampla intre ei. (caci doar el si ea stiu si pot fi judecatorii propriei relatii!)  ..si atunci dispare si cuplu...sentimentele ramin pentru ca ele nu dispar atunci cand vrem noi...Si cel mai interesant este ca nu timpul ne ajuta ...dar actiunile acestor doi oameni in timpul ce urmeaza... Acele actiuni dupa!...ele arata intradevar fata acestui cuplu si fata fiecaruia dintre cei doi! Care e greseala care nu se iarta niciodata si care ucide orice speranta la un cuplu chiar daca el a disparut pe moment sau mai mult decat un moment(pentru ca pina la urma orice om are o speranta )?! Este greseala sa te urci in alta "caruta", doar de dragul acestei actiuni de "urcare" si nu vorbesc de inselat fizic, ci de acea inselaciune a sufletului si a inimii! E nevoie de liniste de analiza si de multa putere si rabdare sa infrunti acele nopti, dar asa e viata, si nu trebuie sa urci in orice tren e liber, caci totusi conteaza destinatia! Orice destinatie ai alege trebuie sa nu uiti ca totusi ai parasit o "gara"...  Si daca cineva din ei face asta, atunci acele cuvinte de dragoste suprema si eterna au fost doar cuvinte!  Caci odata ce iubesti nu poti primi alaturi pe nimeni altul decat pe acel pentru care simti ceva chiar si dupa despartire..! Nu exista decizii irevocabile, exista actiuni de neiertat!
   Ce ramine dupa? ramin pareri de rau, ramin suspine, ramin amintiri, ramine experienta incontestabila....experienta care te face sa vezi altfel oameni, lucruri, viata...Nimeni nu invata de la nimeni pina nu inveti singur din propria ta experienta!!! Ce-a fost frumos s-a terminat, ce va urma depinde doar de mine,de tine, de noi, de fiecare din voi! Gresim toti si toti vom gresi in continuare important este sa stim sa iertam si sa acceptam ceea ce am ales! Eu am ales ceea ce am crezut ca e corect, am iubit pentru ea nu pentru a arata cuiva! i-am aratat ei chiar daca ea poate nu a vrut sa vada pina la urma! Desi ii multumesc si am scris articolul pentru ea si nu pentru ai demonstra ceva, doar ca un omagiu  a acelor lucruri frumoase petrecute intre noi, momente care le stim doar noi doi! Am folosit foarte des cuvintul doi (2) pentru ca tot a fost,a fost pentru noi doi si a contat mereu doar cuvintul doi! Eu nu am vrut sa scriu niciodata acest articol...

Este primul articol despre ea si ultimul, caci totul sa sfirsit...

Ce-i zis e zis si-n cantec iti spuneam
ca va fi aceasta clipa - n care
de-atatea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare. ( Despartire in flori Adrian paunescu)

Mereu cu ei în gînd...

Bunei, părinţi, copii,unchi, vecini, fiecare în această zi cu siguranţă , din păcate, are pe cineva drag care nu este alături de el. Cineva a cărui memorie trebuie amintită, ale căror fapte trebui spuse şi povestite. Cel puţin în aceste zile, dacă în celelalte nu o facem din diferite motive, sau o facem dar mai rar, aceste zile sunt zilele dedicate lor, blajinilor, care acolo undeva cu trupul acoperit de pamînt si cu sufletul ridicat la cer ne urmăresc cu ochii sau în gînd  pe noi. Cei ce  mărşăluim prin viaţă gîndindu-ne la ziua de mîine uitînd de a mai gusta din fructul vieţii, Cu siguranţă cei ce ne urmăresc ar dori să ne indrepte, să ne mai dea un sfat, astfel evitînd soarta unui  fugar  prin viaţă, căci cu siguranţă de sus se vede mai bine. Şi eu la rîndul meu am oameni dragi a căror memorie vreau sa o cinstesc prin aceasta postare, aceste rînduri care cu siguranţă nu au  cum să le citească insă ei stiu că eu le simt  lipsa. Buneii mei care astăzi i-aş îmbraţişa, i-aş săruta şi le-aş spune ca ii iubesc, pentru că ei sunt acei îngeri, acei roditori a fericirilor mele, ei sunt cei ce mi-au dat aceşti parinţi minunaţi si care la rindul  lor mi-au dat naştere mie. Bunicile mele au fost femeile care m-au făcut să iubesc pămîntul, să iubesc roada lui, sa zic rugăciunea de seară, si ele au fost cele care mi-au spus  istoria, acea istorie prin care ele au trecut, si acea istorie pe care eu o cred. Pe buneii mei  nu am avut ocazia, din păcate să-i cunosc, dat fiind faptul că au incetat din viaţa prea devreme, ca eu sa îi descoper. Mamele parinţilor mei au fost, şi bunei, şi bunici pentru mine, au fost fiinţele care greu pot sa le descriu, pentru ca au fost şi vor rămîne nişte icoane îndurerate ale omenirii, cele care au născut 12 copii, care au hrănit acesti copii din sudoare si din dragostea pentru ei,cu zilele pe cămpul arzător de soare, şi serile in umbra nucului batrin sub licărirea  razelor de lună. Unde mai vedem azi această dragoste pentru copii!? pentru rodul acestui pămint!? Au muncit zi de zi pe cîmp pentru cîţiva saci de grîu şi litri de oloi, au îndurat foametea mîncînd cenuşa de la scoarţa copacului amestecata cu apa închipuindu-şi  ca este pîine înmuiată în lapte, au ascuns animalele în casă, cu grija că mîine să poată hrăni copiii, ce nu întelegeau ce se întamplă peste deal unde ieşea foc din ţavă, oare în acele momente mai sperau ei la altceva decît la viaţă? Au fost robi propriei vieţi şi propriului destin, sperînd că intr-o zi eu, copil al rodului lor,mă voi bucura de dragostea copiilor lor, adică părinţilor mei, mă voi bucura de umbra nucului ce azi  mai poarta grija casei lor,de foşnetul viii ce azi mai dă roadă unui strugure de poamă,de cătelul care stă de veghe şi hamăie a viaţă spre poarta unde toţi s-au dus, şi  îi voi cinsti si voi multumi lui Dumnezeu, nepot al acestor sclavi  iubitori de pamint, de familie şi de viaţă...

 Cu plecăciune al vostru nepot...Vă iubesc...

Cum ne asternem asa si dormim ;)

   
Cam de un an nu prea am aparut pe blog, motivele diverse, insa per ansamblu cred ca cauza a fost o fluctuatie de evenimente continua intr-un interval foarte mic... ca la un pacient care se zbate intre viata si moarte, toti in acele momente se uita la acel aparat unde arata bataile inimii, nu se mai gindesc cum sa isi aranjeze urmatoarea zi. Asa si la mine a fost o perioada in care,  incertitudinea erau acele zig-zagurile care pentru un pacient care se lupta cu viata era o certitudine ca odata aparute pe ecran el isi va continua viata, paradox este ca, pentru mine acea linie dreapta era imaginea pe care o asteptam si nu acele zig-zaguri.Si din pacate in acea perioada nu prea am avut zile in care sa stau sa ma gindesc la altceva in afara de cum  sa reabilitez aceasta incertitudine. Nu  neg ca incertitudinea a fost in viata mea si pina la aceasta perioada, insa totusi acum cred ca a atins virful de pe everest(cred), nu stiu ce ma asteapta pe viitor.A fost o perioada in care am fost  fantoma in fotbal doar din cauza meschinilor care doreau doar sa faca bani, si  vina mi-o asum in totalitate dat fiind faptul ca eu am acceptat conditiile  care sincer sa spun, nu mi-au fost puse in circa dar alternativa nu aveam si nici nu ofereau.Trebuia sa aleg din 2 rele un rau, sa ramin pe loc sau sa accept conditiile care mi-au fost oferite, sigur ca de la inceput ca de obicei toti vorbesc ca iti vor binele, acest lucru este valabil doar in cazul in care conditiile acestor oameni le sunt indeplinite, in rest tu nu contezi. Am acceptat, insa, atunci cand mergi impotriva visurilor tale, impotriva acelor teluri care ti le-ai pus de mic, Dumnezeu te pedepseste, te pune in umbra pentru a medita, asa pot explica acel nenoroc care l-am infruntat in ultimul an. Dar, toti suntem predispusi la caderi , care mai dureroase, care cu mai putine consecinte, important este sa invatam, sa fim statornici pe viata noastra, sa fim curajosi a spune nu la ceea ce crezi tu ca trebuie sa zici nu, sa crezi in tine si sa alegi  ceea ce-ti spune inima ta, si indiferent de toate sa mergi inainte, ceea ce eu  am facut, fac si voi face mereu, indiferent de ce obstacole voi avea de infruntat imi voi urma visurile, pentru ca atit timp cat exista speranta eu voi lupta. Important este sa avem alaturi acei oameni care sa ne fie alaturi , si eu am alaturi acele persoane de care am sustinere maxima. Am scris aici  ceea ce cred eu ca conteaza, sunt multe lucruri care sau intamplat in aceasta perioada,  daca as scrie o carte voi rezerva acestui capitol foarte multe pagini.
     Ceea ce eu am vrut sa evidentiez este ca noi suntem singuri responsabili de ceea ce ni se intampla, noi suntem totodata prietenul si dusmanul nostru propriu, noi singuri sapam groapa si singuri o putem evita. Este nevoie de incredere in noi si sa facem asa cum credem noi ca e corect, pina la urma toti oamenii sunt  egoisti si fiecare se gandeste la ei si la cei apropiati, cat de dur nu ar suna suntem mai rai ca animalele, ele nu au ratiune ceea ce demulte ori pot spune si despre oameni! Traitiva viata asa cum simtiti voi ca ar fi bine,dar nu uitati legile vietii...